Mă simt ca un atacant care primește mingea în fața porții și nu știe dacă să tragă sau să dribleze portarul. Și se blochează.
Portarul are o ezitare, crede că e bătut și că nu mai are nicio șansă, când, deodată, își revine și-l deposedează pe atacant. În zadar se chinuie atacantul să ia mingea de la portar. Totul e inutil, iar atacantul se demoralizează încă o dată.
Chestia asta îl face să neglijeze și sarcinile defensive, pierde mingi, dă pase aiurea. Coechipierii se chinuie să repare greșelile acestuia, i le iartă, discută despre lucrurile elementare pentru jocul în echipă.
Jucătorul parcă nu joacă nimic, nu se mai concentrează deloc. Pare obosit, neantrenat suficient, iar jocul său haotic îl face să piardă prea multă energie.
Trebuie să-și revină rapid, să intre în ritmul partidei.
Un meci nu durează la nesfârșit. Timpul e marele lui prieten sau dușman. Nu știu nici dacă pe acesta-l va putea duce până la final.
wallpapere.wallpaperstock.net
Să-l ajutea cineva! Trebuie umblat la psihicul lui! Are nevoie de încredere și afecțiune. Să-i facă adversarii loc pe teren?
E trist! El nu, nu pare așa, ba dimpotrivă! Lucrul ăsta știe să-l ascundă cel mai bine.
Era o tânără speranță. Acum încă mai are un strop de potențial.
Probabil primele de joc sunt prea mici. Obiectivele fixate sunt ori nesemnificative, ori imposibil de realizat.
A uitat ce l-a făcut prima oară să-și pună jambierele. „Ce caut eu pe teren?”
Poate află partitura pe care trebuie să o interpreteze de la un suporter al echipei. Poate chiar de la singurul fan care i-a mai rămas.
Pare că s-a retras deja din fotbal, deși se mai prezintă la meciuri.
Așteaptă doar fluierul final.
Vă iubesc pe toți
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu